Evolutia conceptuala asupra studierii geografiei

Oicumena – noţiune introdusă încă din antichitate care face referire la spaţiul locuit. Dacă iniţial descrierile cu caracter geografic se rezumau doar la aceasta, abordările matematice ale geografiei antice începând cu Eratostene – aprecieri asupra formei şi dimensiunilor, alcătuire materială şi distribuţie spaţială, lărgesc aria de interes la întregul planetar.

La sfârşitul Evul Mediu, B. Varenius, nota că obiectul Geografiei îl reprezintă suprafaţa externă a globului terrestru şi părţile acestuia. Încă de atunci se conturau două modele de abordare conceptuală a Geografiei:

1. a geografiei generale;
2. a geografie regionale.

Al. Von Humboldt, în sec. al XIX-lea, lărgeşte sfera de interes a Geografiei la întregul Cosmos. Separă o partea siderală pe care o consacră studierii fenomenelor cereşti şi o parte telurică dedicată examinării suprafeţei terestre, care ar echivala cu Geografia fizică. Între cele două Humboldt nu generează o discontinuitate geografică, acesta evidenţiind legăturile cauzale între sideral şi teluric.

Sfârşitul sec. al.XIX-lea conduce spre o nouă orientare în Geografie, determinată de către stabilirea unor raporturi mai clare, de condiţionare, între natură şi societatea umană. Noua direcţie este dezvoltată teoretic în special de geografii germani (K. Ritte, Fr. Ratzel) şi francezi (Elise Reclus şi Paul Vidal de la Blache), care au introdus şi o noile denumiri – Antropogeografie şi respectiv Geografie umană.

Începutul sec. al.XX-lea este momentul iniţierii unui nou model de abordare conceptuală a Geografiei, cel al geosferelor. S. Mehedinţi vedea Geografia ca ştiinţă ce studiază geosferele, sub aspect dinamic şi static şi relaţiile ce se stabilesc între acestea ca urmarea a multiplelor interferenţe.

În a doua jumatate a sec. XX se impune progresiv o nouă orientare în cercetarea geografică şi a definirii obiectului de studiu – orientarea sistemică. Teoria generală a sistemelor (T.G.S.) a fost elaborată de Ludwig von Bertalanffy, între anii 1930 – ’50. Conceptul de sistem reprezintă orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată, non-întâmplătoare. Esenţială este configuraţia şi relaţiile dintre elemente. Elementul devine semnificativ numai în relaţie cu alte elemente. Noţiunile de sistem şi element sunt mobile: ceea ce într-un cadru de referinţă este element, în alt context poate apare ca sistem şi invers. Elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele corelate între ele formează sistemul. Prin abordarea sistemică în Geografie se aprofundează şi se clarifică obiectul de studiu al său. Se impun noi termeni: geosistem – obiect de studiu al Geografie fizice, sociositem – obiect de studiu al Geografie umane, sociogeosistem – obiect de studiu al Geografiei regionale (I. Donisă). Tot în această perioadă se accentuiază divizarea cele două tendinţe în cercetarea geografică: generală şi regională.